Ce este Sindromul Măduvei Ancorate? Simptome, Cauze și Metode de Tratament

Sindromul Măduvei Ancorate

Sindromul măduvei ancorate este o tulburare neurologică care apare atunci când măduva spinării nu se poate mișca liber din cauza faptului că este atașată anormal de canalul vertebral. Măduva spinării se poate mișca în mod normal ușor în sus și în jos într-un canal plin cu lichid. Cu toate acestea, în cazul măduvei ancorate, măduva spinării este trasă ca și cum ar fi legată de ceva, iar această tensiune poate duce la leziuni nervoase în timp. Deși această afecțiune este considerată în general o problemă congenitală, la unii oameni se poate dezvolta și ulterior. Deși dă simptome cel mai des în perioada copilăriei, diagnosticul este uneori întârziat până la vârsta adultă. Se poate manifesta la vârste înaintate prin semne precum slăbiciune musculară, durere și dificultăți de mers.

Ce este Sindromul Măduvei Ancorate?

Sindromul măduvei ancorate este o tulburare neurologică cauzată de tragerea măduvei spinării mai jos decât poziția sa anatomică normală și de atașarea acesteia de canalul vertebral. Această afecțiune restricționează mișcarea liberă a măduvei spinării și provoacă în timp presiune asupra țesutului nervos. Măduva spinării ar trebui să se poată mișca liber în sus odată cu creșterea organismului. În acest sindrom, spațiul de mișcare este restricționat din cauza structurii tensionate. Sindromul măduvei ancorate și scolioza pot apărea uneori împreună și se pot afecta negativ reciproc.

Care sunt Simptomele Sindromului Măduvei Ancorate?

Sindromul măduvei ancorate nu se manifestă cu aceleași simptome la toată lumea. Simptomele pot varia în funcție de vârstă, cauză și gravitatea presiunii asupra măduvei spinării. Sindromul măduvei ancorate poate crește plângerile în perioada sarcinii și necesită o monitorizare atentă. În general, cele mai frecvente simptome ale sindromului măduvei ancorate sunt următoarele:

Dureri de spate și lombare (care cresc în special odată cu mișcarea),

Amorțeală, furnicături, senzație de arsură la nivelul picioarelor,

Slăbiciune sau subțiere musculară,

Tulburări de mers,

Incontinență urinară, urinare frecventă sau probleme de eliminare,

Deformări la nivelul picioarelor (talpă prăbușită, degete în ciocan etc.),

Adâncituri, creștere excesivă a părului sau modificări ale pielii în regiunea coccigiană.

La unii pacienți poate să nu dea simptome mult timp, ceea ce poate întârzia diagnosticul. În special cazurile care nu sunt observate în copilărie pot duce la tulburări neurologice grave la vârsta adultă.

Care sunt Cauzele Sindromului Măduvei Ancorate?

Cel mai fundamental motiv pentru apariția sindromului măduvei ancorate este reprezentat de țesuturile conjunctive anormale care determină tragerea anatomică în jos a măduvei spinării. În mod normal, măduva spinării se poate mișca liber în interiorul canalului vertebral. Ca urmare a sindromului, măduva spinării este atașată de țesuturile din jur, iar acest lucru exercită o forță cronică de tracțiune asupra măduvei spinării. Această tensiune provoacă leziuni ale țesutului nervos în timp. Cauzele congenitale sunt cea mai comună cauză a acestui sindrom. Spina bifida este o anomalie congenitală caracterizată prin neînchiderea completă a oaselor coloanei vertebrale și are o strânsă legătură cu măduva ancorată. De asemenea, tulburările structurale precum lipomul (tumora de țesut adipos), tractul sinusului dermal restricționează, de asemenea, capacitatea normală de mișcare a măduvei spinării și provoacă tensiune în timp. Multe dintre aceste afecțiuni sunt prezente de la naștere, dar simptomele pot apărea de-a lungul anilor. Cauzele dobândite (dezvoltate ulterior) se observă de obicei la vârste mai înaintate. Intervențiile chirurgicale anterioare la nivelul coloanei vertebrale sau al măduvei spinării, în special țesuturile cicatriceale dezvoltate după reparațiile spina bifida efectuate în copilărie, pot face ca măduva spinării să se atașeze și să se tensioneze din nou. În același timp, traumatismele, infecțiile sau formațiunile tumorale din interiorul coloanei vertebrale pot pregăti terenul pentru dezvoltarea acestui sindrom. Faptul că măduva spinării se termină mai jos decât ar trebui la copiii aflați în creștere poate declanșa, de asemenea, această afecțiune. Deoarece pe măsură ce copilul crește și coloana vertebrală se alungește, măduva spinării atașată anormal nu se poate adapta la această creștere și se tensionează. Acest lucru duce în timp la presiuni nervoase care dau simptome.

Cum se Diagnostichează Sindromul Măduvei Ancorate?

Diagnosticul sindromului măduvei ancorate se stabilește prin evaluarea simultană a simptomelor clinice și a imaginilor radiologice. Atât examenul fizic, cât și tehnicile de imagistică avansată joacă un rol important în procesul de diagnostic. Deoarece simptomele nu sunt întotdeauna evidente, medicul trebuie să efectueze o evaluare atentă. Primul pas este de obicei un examen neurologic detaliat. În cadrul acestui examen sunt evaluate forța musculară, reflexele, modul de mers, pierderea sensibilității la nivelul picioarelor sau funcțiile vezicii urinare. Întârzierile de dezvoltare la copii, deformările picioarelor sau simptomele precum enurezisul (incontinența nocturnă) sunt indicii importante care declanșează procesul de diagnostic.

Cea mai utilizată metodă în diagnostic este tehnica de imagistică prin rezonanță magnetică (RMN). Descoperirile RMN în sindromul măduvei ancorate arată că capătul inferior al măduvei spinării este tras anormal în jos. RMN-ul arată în mod clar unde se termină exact măduva spinării, dacă este sau nu atașată și relația sa cu țesuturile înconjurătoare. În mod normal, măduva spinării se termină la nivelul L1-L2. Dacă se observă o încheiere sub acest nivel și este compatibilă cu simptomele clinice, diagnosticul prezumtiv de sindrom al măduvei ancorate se consolidează.

În unele cazuri, se pot utiliza metode suplimentare de imagistică, cum ar fi tomografia computerizată (CT) sau CT-mielografia. Tomografia computerizată este preferată în special în cazurile în care structurile osoase trebuie examinate în detaliu. CT-mielografia este utilizată la pacienții la care nu se poate efectua RMN sau pentru evaluări detaliate ale canalului spinal. În prezența unor probleme vezicale și intestinale, intră în joc teste urodinamice. Aceste teste pot dezvălui dacă există o tulburare de origine medulară prin evaluarea funcției vezicii urinare. În cele din urmă, la stabilirea diagnosticului se utilizează uneori și teste neurofiziologice (de exemplu, potențiale evocate somatosenzoriale – SSEP). Aceste teste scot în evidență dacă există o alterare a conducerii nervoase și oferă informații despre gradul de presiune nervoasă.

Cum se Tratează Sindromul Măduvei Ancorate?

Tratamentul sindromului măduvei ancorate necesită o abordare multidisciplinară menită să elimine sursa bolii. Problema de bază în acest sindrom este tensionarea anormală a măduvei spinării. Prin urmare, obiectivul principal al tratamentului este de a reduce sau de a elimina complet această tracțiune asupra măduvei spinării. Cea mai eficientă și permanentă soluție în acest scop este intervenția chirurgicală. Tratamentul chirurgical constă în eliberarea structurii care tensionează măduva spinării. Această procedură se realizează cu precizie, cu ajutorul microscopului. Chirurgul asigură eliberarea măduvei spinării prin îndepărtarea cu atenție a aderențelor, țesuturilor conjunctive anormale sau a formațiunilor precum lipomul care țin măduva spinării. În acest fel, atât simptomele existente pot fi diminuate, cât și progresia bolii poate fi prevenită. În special la pacienții cu simptome cum ar fi controlul urinei, tulburări de mers sau pierderea forței musculare, tratamentul chirurgical poate asigura o îmbunătățire semnificativă. Decizia de intervenție chirurgicală se ia în funcție de vârsta pacientului, gravitatea simptomelor și constatările neurologice. La pacienții cu o evoluție ușoară, fără pierderi neurologice sau care nu pot tolera intervenția chirurgicală, se iau în considerare opțiunile de tratament non-chirurgical. Această abordare este aplicată în scopul ținerii sub control a simptomelor, dar nu elimină tensiunea mecanică de la nivelul măduvei spinării. Riscurile intervenției chirurgicale pentru sindromul măduvei ancorate pot include leziuni nervoase, infecții și scurgeri de lichid cefalorahidian. Printre metodele non-chirurgicale pentru sindromul măduvei ancorate, kinetoterapia și recuperarea medicală ocupă un loc important. Forța musculară și abilitățile de echilibru pot fi crescute prin fizioterapie susținută în sindromul măduvei ancorate. Se organizează programe de exerciții personalizate pentru a menține forța musculară și pentru a sprijini capacitatea de echilibru și de mers. În plus, se poate aplica un tratament medicamentos pentru controlul durerii. Dacă funcțiile vezicii urinare sunt afectate, intră în joc terapiile pentru planșeele pelvine și programele de antrenament al vezicii urinare.

Întrebări Frecvente

Sindromul măduvei ancorate este adesea congenital. Această afecțiune este de obicei observată împreună cu anomalii congenitale ale coloanei vertebrale și ale măduvei spinării, cum ar fi spina bifida occulta. Dezvoltarea anormală a țesuturilor care înconjoară măduva spinării sau menținerea măduvei spinării trase în jos se produce în timp ce fânul se află încă în pântece. Sindromul măduvei ancorate la sugari poate fi observat împreună cu anomalii congenitale ale coloanei vertebrale. Forma congenitală dă de obicei simptome în copilărie, dar în unele cazuri diagnosticul poate fi întârziat până la adolescență sau maturitate. Sindromul măduvei ancorate la sugari se poate manifesta prin întârziere în dezvoltarea neurologică. La adulți, sindromul măduvei ancorate apare de obicei în cazurile nediagnosticate în copilărie. Acest sindrom poate fi congenital sau se poate dezvolta ulterior. În special aderențele formate după operații anterioare la coloana vertebrală sau la măduva spinării, cum ar fi reparațiile spina bifida, pot determina ca măduva spinării să se tensioneze din nou. În afară de aceasta, traumatismele, tumorile intra-medulare sau infecțiile se numără, de asemenea, printre factorii care trag anormal măduva spinării în jos. Simptomele sindromului măduvei ancorate la adulți sunt, în general, sub formă de dureri de spate, dificultăți de stațiune bipedă și probleme urinare. Durerea este resimțită de obicei în regiunea lombară și se poate răspândi în timp către șolduri și picioare. Această durere crește atunci când pacientul rămâne inactiv sau stă jos o perioadă lungă de timp. Uneori este descrisă ca o arsură, înțepătură sau ca un șoc electric. Deoarece este un tip de durere declanșată de mișcare, ea poate restricționa considerabil viața de zi cu zi. Simptomele sindromului măduvei ancorate pot varia de la o persoană la alta și pot fi uneori limitate doar la durerea care crește în timpul statului în picioare. Incapacitatea de a exprima durerea, în special la copii, poate întârzia diagnosticul. Dacă nu este tratată, tensiunea asupra măduvei spinării crește în timp și poate lăsa leziuni permanente asupra țesutului nervos. Sindromul, care la început se manifestă doar prin durere sau o ușoară tulburare de mers, poate progresa spre incontinență urinară, atrofie musculară și chiar pierderea capacității de mers pe măsură ce avansează. Prin urmare, diagnosticul și intervenția precoce sunt extrem de critice. În stadiile avansate, în special în cazurile netratate, există riscul de paralizie. Paralizia este simțită de obicei la nivelul extremităților inferioare, adică la picioare. Pot apărea rezultate precum pierderea forței musculare, deformarea picioarelor și pierderea completă a capacității de mers. Deși această afecțiune nu se observă la fiecare pacient, dacă se permite progresia bolii, paralizia poate deveni permanentă. Tratamentul chirurgical este tratamentul de bază și cel mai eficient pentru sindromul măduvei ancorate. Structurile care tensionează măduva spinării sunt eliberate prin intervenție chirurgicală, reducând astfel presiunea. Rata de succes chirurgical este ridicată, în special în cazurile în care simptomele sunt în stadiu incipient, dar deoarece unele leziuni neurologice pot fi ireversibile, este posibil ca nu toate simptomele să dispară complet în cazurile cu intervenție tardivă. Deși rar, poate recidiva. În special la copiii aflați în creștere, se pot dezvolta din nou aderențe în timp sau poate apărea o re-tensionare a măduvei spinării. În astfel de cazuri, poate fi necesară o a doua intervenție chirurgicală. Monitorizarea și controlul regulat asigură detectarea timpurie a posibilelor recidive și previn progresia. Cel mai important test în diagnosticarea sindromului măduvei ancorate este imagistica prin rezonanță magnetică (RMN). Datorită RMN-ului, poziția măduvei spinării, nivelul de încheiere și starea de aderență sunt evaluate în detaliu. În timp ce măduva spinării se termină în mod normal la nivelul L1–L2, o măduvă a spinării care se termină mai jos și pare tensionată creează suspiciuni în ceea ce privește sindromul. În unele cazuri, pot fi utilizate și metode de imagistică precum tomografia computerizată (CT) sau CT-mielografia. În plus, dacă există probleme urinare, funcția vezicii urinare este evaluată prin teste urodinamice. Testele neurofiziologice care măsoară conducerea nervoasă pot ajuta, de asemenea, la diagnostic în cazurile necesare. S-ar putea să nu fie întotdeauna ușor să se înțeleagă sindromul la copii, deoarece simptomele nu pot fi exprimate clar în grupele de vârstă mică, dar unele semne fizice atrag atenția. De exemplu, semnele cutanate, cum ar fi o gropiță în regiunea coccigiană, creșterea părului, diferența de culoare a pielii sau un semn din naștere, sunt indicii importante. În plus, descoperiri precum incontinența urinară, întârzierea mersului, slăbiciunea mușchilor picioarelor sau deformările picioarelor ar trebui să sugereze o problemă subiacentă la nivelul măduvei spinării. În astfel de cazuri, copilul trebuie evaluat cu siguranță de un specialist în neurologie pediatrică sau neurochirurgie. Kinetoterapia nu elimină cauza principală a sindromului măduvei ancorate, dar joacă un rol de ameliorare și de susținere a simptomelor. Calitatea vieții de zi cu zi poate fi îmbunătățită prin kinetoterapie, în special la pacienții cu slăbiciune musculară, tulburări de mers sau limitare a mișcării, dar atâta timp cât tensiunea de pe măduva spinării persistă, boala continuă să progreseze. Din acest motiv, kinetoterapia nu este un tratament de sine stătător, ci este aplicată de obicei ca metodă complementară înainte sau după intervenția chirurgicală.

Dacă vă confruntați cu dureri de origine medulară, dificultăți de mers sau slăbiciune musculară, adresați-vă unui specialist fără întârziere.

Faceți clic acum pentru a programa o consultație cu specialiștii noștri în Neurochirurgie de la Hisar Hospital.