Ce este displazia de dezvoltare a șoldului? Care sunt simptomele? Cum se pune diagnosticul și cum se tratează?

Displazia de dezvoltare a șoldului este o problemă de sănătate frecvent întâlnită la nou-născuți și la copiii mici. Această afecțiune, care apare mai des la fetițe, rezultă din dezvoltarea necorespunzătoare a articulației șoldului bebelușului. Prin diagnostic și tratament precoce, se pot preveni dizabilitățile permanente, însă, dacă este neglijată, poate duce la complicații grave. În acest articol, veți găsi răspunsuri la întrebările despre ce este displazia de dezvoltare a șoldului, care sunt cauzele, simptomele, cum se pune diagnosticul și cum se tratează.

Ce este displazia de dezvoltare a șoldului?

Displazia de dezvoltare a șoldului este o problemă ortopedică comună care apare din cauza dezvoltării anormale și a instabilității articulației șoldului. Este una dintre cele mai frecvente anomalii ale sistemului musculo-scheletal observate în perioada copilăriei. Aceasta cuprinde anomaliile de șold prezente la naștere sau care se dezvoltă pe măsură ce bebelușul crește.

În țara noastră, rata de incidență la nou-născuți variază între 0,86% și 17%. Acest interval larg reflectă diferențele regionale și diversitatea metodelor de screening. La nivel mondial, între 1,5 și 28,5 bebeluși la 1000 de nașteri vii se confruntă cu această problemă.

Structura articulației șoldului

Articulația șoldului este una dintre cele mai mari și mai puternice articulații ale corpului. Are o structură de tip „bilă și cupă” și este formată din două oase principale. Femurul, care este osul coapsei, poartă în partea superioară un cap în formă de bilă. Acetabulul, situat în osul bazinului, îndeplinește rolul de cupă care cuprinde această bilă.

Într-o articulație a șoldului sănătoasă, capul femural se așază perfect în interiorul acetabulului. Cupa este suficient de adâncă și cuprinde bila strâns. Suprafețele articulare sunt acoperite cu țesut cartilaginos alunecos, facilitând astfel mișcarea. Datorită acestei armonii, este susținută greutatea corpului și este asigurată o gamă largă de mișcări ale picioarelor.

Gradele displaziei

Displazia de dezvoltare a șoldului are un spectru larg. Aceasta apare în diferite grade, de la o insuficiență acetabulară ușoară până la luxația completă de șold. La unii bebeluși, cupa este doar mai puțin adâncă decât în mod normal. Cu alte cuvinte, articulația este instabilă, dar capul femural nu a ieșit încă din poziția sa.

În cazurile mai avansate, apare subluxația. Capul femural nu se așază perfect în acetabul, dar nici nu iese complet. În cel mai grav caz, este vorba despre o luxație completă, iar capul femural este complet separat de acetabul. Radiologic, displazia acetabulară poate fi definită împreună cu valgusul și anteversia femurală crescute.

Chiar și cazurile care nu prezintă semne clinice pot dezvolta deformări permanente dacă nu sunt tratate. Din acest motiv, diagnosticul precoce are o importanță majoră.

Diferența dintre luxația congenitală de șold și displazie

În trecut, se folosea termenul de „luxație congenitală de șold”. Totuși, această definiție este insuficientă în prezent. Expresia „displazie de dezvoltare a șoldului” este acum mai utilizată.

Există un motiv important pentru această schimbare de terminologie. Termenul vechi acoperea doar cazurile de luxație completă. Cu toate acestea, problema nu se limitează doar la luxațiile prezente la naștere. În unele cazuri, articulația pare normală la început, dar displazia se dezvoltă pe măsură ce bebelușul crește. Din acest motiv, clasificarea radiologică are un loc mult mai important.

Care sunt cauzele și factorii de risc ai displaziei de dezvoltare a șoldului?

Deși cauzele exacte nu sunt pe deplin cunoscute, displazia de dezvoltare a șoldului este o afecțiune care se dezvoltă în funcție de mai mulți factori. Predispoziția genetică, factorii mecanici din timpul sarcinii și condițiile de mediu postnatale joacă un rol comun. Cunoașterea factorilor de risc este de o importanță majoră pentru diagnosticarea precoce și luarea măsurilor de precauție.

Factori genetici

Istoricul familial crește semnificativ riscul de displazie de dezvoltare a șoldului. Dacă unul dintre părinți are această problemă, probabilitatea de a apărea la primul copil este de 6 ori mai mare decât în populația generală. Situația poate deveni și mai serioasă. Dacă displazia este prezentă atât la părinte, cât și la primul copil, riscul pentru următorul copil crește până la 36 de ori.

Efectul genetic nu este legat de un anumit cromozom. În schimb, se vorbește despre o predispoziție poligenică. Laxitatea țesutului conjunctiv poate fi transmisă ereditar, iar această stare este observată la 6-7% din populație.

Poziția în uter

Poziția bebelușului în uter este un factor important în dezvoltarea displaziei. În timp ce nașterea în prezentare pelviană (poziția „șezut”) apare la 2-3% din populația generală, la bebelușii cu displazie de dezvoltare a șoldului, această rată este de 6-7 ori mai mare. Riscul atinge aproximativ 20% mai ales când ambele genunchi sunt drepți.

Șoldul stâng este afectat mai des decât cel drept. Deoarece șoldul stâng al bebelușului stă orientat spre proeminența coloanei vertebrale a mamei, această parte este supusă unei presiuni de 2 ori mai mari.

Lipsa lichidului amniotic, numită oligohidramnios, este, de asemenea, una dintre situațiile riscante. Când lichidul scade, bebelușul nu se poate mișca confortabil și rămâne blocat într-o poziție. În mod similar, sarcinile multiple și greutatea mare la naștere (peste 4,5 kg) cresc riscul, deoarece reduc volumul intrauterin.

Sexul și influențele hormonale

Displazia de dezvoltare a șoldului este observată semnificativ mai des la fetițe decât la băieței. S-a înțeles că hormonul relaxină de origine maternă este mai eficient la fetițe. Acest hormon este secretat pentru a relaxa ligamentele din canalul de naștere. Totuși, acesta afectează și țesutul conjunctiv al bebelușului și duce la laxitate în articulația șoldului.

Modul de naștere și complicațiile

Nașterea în prezentare pelviană este un factor de risc important. De asemenea, deoarece spațiul intrauterin este mai limitat în primele sarcini, riscul este puțin mai mare la primii născuți. Ideea că nașterea prin cezariană cauzează displazia de dezvoltare a șoldului nu este corectă.

Înfășatul și factorii de mediu

Practicile postnatale pot fi decisive în dezvoltarea displaziei. Înfășatul bebelușilor într-un mod care le menține picioarele strânse și drepte crește tendința către luxația articulației șoldului. Orice practică ce menține șoldurile într-o poziție dreaptă și închisă este dăunătoare.

Înfășatul strâns fixează picioarele în extensie și în poziție închisă. Această situație împiedică dezvoltarea capului femural în interiorul cupei. Dacă se dorește înfășatul, trebuie preferat un înfășat parțial care permite picioarelor să stea natural în poziție deschisă.

Care sunt simptomele displaziei de dezvoltare a șoldului?

Nu este întotdeauna ușor să observi simptomele. Displazia de dezvoltare a șoldului nu provoacă durere la bebeluși și poate fi dificil de detectat în stadiul incipient. Prin urmare, controalele medicale regulate sunt de o importanță majoră. Medicii specialiști verifică șoldurile tuturor bebelușilor în timpul controalelor de rutină pentru a căuta semne de displazie de dezvoltare a șoldului.

Simptome în perioada nou-născutului

Unul dintre primele semne vizibile la nou-născuți este aspectul neregulat al pliurilor pielii în zona picioarelor și a șoldurilor. Cutele de pe coapsă și de pe pielea șoldului trebuie să fie simetrice. Totuși, asimetria poate indica faptul că capul șoldului nu este așezat corect. Deși pliurile pielii singure nu reprezintă un semn sigur, ele oferă un indiciu important atunci când sunt evaluate împreună cu alte simptome.

Auzirea unui sunet de „clic” sau „pocnitură” atunci când articulația șoldului este mișcată este un semn demn de atenție. În timpul examinării bebelușului, medicul poate observa acest sunet în timp ce verifică dacă șoldul este la locul lui. Dificultatea bebelușului de a-și deschide sau îndoi picioarele este, de asemenea, unul dintre semnele timpurii.

Simptome în perioada bebelușului și a copilăriei

Pe măsură ce bebelușul crește, simptomele devin mai evidente. Poate apărea o diferență de lungime între cele două picioare. Pe partea afectată, piciorul pare mai scurt decât celălalt. Formarea luxației face ca șoldul să pară scurt.

Se observă o limitare în mișcările șoldului. Apare situația în care picioarele nu pot fi deschise spre exterior sau nu pot fi îndoite complet. Copiii pot simți disconfort atunci când își deschid sau își îndoaie picioarele. Rigiditatea în zona șoldului limitează aceste mișcări.

Picioarele bebelușilor pot fi în poziții diferite față de normal. De exemplu, picioarele pot să nu se deschidă simetric sau unul poate sta mai sus decât celălalt. Piciorul de pe partea șoldului luxat pare rotit spre exterior. Spațiul dintre picioare poate fi mult mai mare decât în mod normal.

Se observă o întârziere în dezvoltarea motorie grosieră, cum ar fi statul în șezut sau târâtul. Apar întârzieri în dezvoltarea abilităților motorii. Poziția necorespunzătoare a articulației șoldului limitează mișcările copilului și încetinește procesul de dezvoltare motorie.

Semne observate în perioada mersului

Începerea mersului este întârziată. În procesul care începe cu mersul întârziat, se poate observa șchiopătatul. Bebelușii care merg se pot poticni. Deoarece un picior este mai scurt decât celălalt, mersul normal este perturbat.

Se observă mersul pe vârfuri sau mersul legănat. Poate apărea un stil de mers ca de rață. În timpul mersului, o articulație a șoldului se mișcă diferit față de cealaltă. În timpul mersului, există o înclinare spre o parte. Unii bebeluși înaintează târându-și piciorul afectat.

Cum se pune diagnosticul de displazie de dezvoltare a șoldului?

Procesul de diagnosticare este efectuat împreună cu examenul fizic și tehnicile de imagistică. La nou-născuți, examinarea șoldului se face în timpul controalelor regulate, iar dacă se detectează vreo anomalie, se solicită investigații suplimentare.

Metode de examinare fizică

Examinarea fizică este de o importanță majoră în perioada nou-născutului. Examinarea șoldului în primele săptămâni de viață ale bebelușilor este efectuată ca parte a controalelor de rutină. Cele mai utilizate două teste în această examinare sunt cunoscute sub numele de manevrele Ortolani și Barlow.

Dacă testul Ortolani este pozitiv, indică faptul că șoldul este luxat. Manevra Barlow, pe de altă parte, dezvăluie faptul că capul femural scapă din acetabul. Totuși, sensibilitatea acestor teste este scăzută, iar valoarea predictivă pozitivă este limitată. În diagnosticul displaziei de dezvoltare a șoldului, până la 60% din cazuri pot fi omise.

La bebelușii mai mari de trei luni, testele Ortolani și Barlow devin mai puțin fiabile. Din acest motiv, se caută semne clinice precum abducția asimetrică sau limitată a șoldului. Sunetul de clic în șold, limitarea mișcării șoldului, asimetria pliurilor coapsei și inegalitatea lungimii picioarelor sunt constatări ale examenului fizic care ajută la stabilirea diagnosticului.

Diagnostic prin ultrasonografie

Ecografia de șold în perioada nou-născutului este cea mai fiabilă metodă în diagnosticul displaziei de dezvoltare a șoldului. Este tehnica de imagistică preferată în special pentru bebelușii mai mici de patru luni. În primele șase luni de viață, cea mai precisă și fiabilă metodă de diagnostic este ultrasonografia de șold.

Ecografia este o metodă de diagnostic definitivă, care se finalizează într-un timp scurt, fără a dăuna bebelușului. Se obțin imagini statice și de stres cu ultrasonografie de înaltă frecvență. Este utilizată pentru a măsura gradul de acoperire a capului femural și unghiurile acetabulare. Clasificarea Graf este utilizată pe scară largă pentru a categorisi severitatea displaziei.

În țara noastră, Ministerul Sănătății a acceptat că vârsta cea mai potrivită pentru ultrasonografia de șold în scop de screening este în jurul vârstei de 1 lună. Specificitatea și sensibilitatea ultrasonografiei sunt de peste 90%.

Evaluare prin radiografie

La bebelușii și copiii mai mari de șase luni, se utilizează radiografia pentru a evalua structura articulației șoldului. Este preferată pentru bebelușii mai mari de 4-6 luni, când se formează centrul secundar de osificare în interiorul capului femural.

Măsurători precum indicele acetabular, linia Hilgenreiner și arcul Shenton sunt utilizate pentru a evalua gradul de displazie. Radiografia este suficientă pentru a confirma luxația articulației șoldului sau displazia.

Importanța diagnosticului precoce

Cea mai potrivită perioadă de diagnostic și tratament este perioada nou-născutului. Diagnosticul precoce este posibil prin ecografia de șold efectuată de rutină tuturor bebelușilor. Dacă tratamentul se face în primele 6 luni, rata de recuperare completă este aproape de 100%.

Diagnosticul și tratamentul precoce sunt preferate deoarece metodele non-chirurgicale sunt mai eficiente. O mare parte din displazia de dezvoltare a șoldului poate fi tratată complet datorită diagnosticului precoce, fără a avea vreun impact negativ asupra vieții viitoare a individului.

Cum se tratează displazia de dezvoltare a șoldului?

Abordarea terapeutică este determinată în funcție de vârsta bebelușului și de severitatea bolii. Scopul principal este de a asigura așezarea articulației șoldului într-o poziție corectă și de a menține această stare. Intervenția precoce crește semnificativ șansele de succes.

Tratamentul la bebelușii între 0-6 luni

La bebelușii mai mici de șase luni, hamul Pavlik este cea mai utilizată metodă de tratament. Această orteză specială menține șoldul într-o poziție ușor îndoită și previne închiderea acestuia. Este formată din chinga toracică, bretele pentru umeri și benzi pentru picioare.

Hamul se pune în timp ce bebelușul stă pe spate. Mai întâi, chingile toracice sunt trecute de la nivelul pieptului. Trebuie lăsat un spațiu de trei degete între chingă și piept. În caz contrar, bebelușului îi va fi greu să respire confortabil.

Timp de primele trei săptămâni, hamul rămâne atașat permanent. La sfârșitul celei de-a treia săptămâni, se face un control cu ecografie. În primele zile este nevoie de examinări frecvente. După două-trei zile, o săptămână și două săptămâni, trebuie verificat dacă hamul este utilizat corect.

Dacă se obține reducerea, articulația șoldului devine de obicei stabilă în 4-6 săptămâni. Hamul poate fi aplicat până la 9-12 luni. Totuși, dacă luxația persistă la sfârșitul celei de-a treia săptămâni, se trece la o altă metodă de tratament.

Abordări terapeutice la bebelușii peste 6 luni

După șase luni, șansele de succes ale metodelor non-chirurgicale scad. Tratamentul se face adesea prin spitalizare.

Reducerea închisă este o metodă aplicată pe scară largă. Articulația șoldului bebelușului este așezată la loc sub anestezie. Apoi, se aplică un aparat gipsat pelvi-pedios, oferindu-i poziția adecvată. Acest ghips menține trunchiul și picioarele fixe.

Dacă nu se poate obține o recuperare suficientă prin reducerea închisă, poate fi necesară reducerea deschisă. În această procedură, articulația șoldului este deschisă chirurgical, țesutul în exces din interiorul articulației este curățat și șoldul este așezat la loc.

Opțiuni de tratament chirurgical la copii

La copiii de peste optsprezece luni, intervin operațiile osoase. Osteotomia pelviană oferă o acoperire mai bună prin schimbarea formei cupei șoldului. Osteotomia femurală, pe de altă parte, îmbunătățește armonia prin corectarea unghiului osului coapsei.

Pe măsură ce vârsta copilului crește, șansele de succes ale tratamentului scad. Efectele permanente lăsate de boală cresc, de asemenea.

Procesul de monitorizare după tratament

Tratamentul durează mult și necesită răbdare. Respectarea tratamentului de către familie influențează direct succesul. Monitorizarea trebuie să continue la intervalele stabilite de medic până când copilul ajunge la vârsta adultă.

Întrebări frecvente

Familiile sunt curioase să afle răspunsurile la multe întrebări atunci când bebelușilor lor li se pune diagnosticul de displazie de dezvoltare a șoldului. În această secțiune, veți găsi răspunsuri clare și precise la cele mai frecvente întrebări.

Displazia de dezvoltare a șoldului este permanentă?

Prin diagnostic precoce și tratament adecvat, displazia de dezvoltare a șoldului poate fi corectată. Majoritatea copiilor se pot dezvolta normal fără a întâmpina nicio problemă. Mai ales dacă tratamentul este început în primele șase luni, rata de recuperare completă este aproape de 100%.

Totuși, dacă nu este tratată, poate duce la dizabilități permanente. Insuficiența în articulație va fi permanentă. Prin urmare, intervenția precoce determină direct succesul.

Ce se întâmplă dacă nu este tratată?

Displazia de dezvoltare a șoldului nu se vindecă de la sine. În cazurile netratate, poate deteriora cartilajul moale din articulația șoldului. În același timp, crește probabilitatea de a dezvolta osteoartrită la persoanele respective.

Apare mersul șchiopătat. Se observă dureri la nivelul șoldului care încep la vârste tinere. Apare o limitare permanentă în mișcările articulației. Deteriorarea articulației, cunoscută în popor sub numele de calcifiere, se transformă în timp într-o stare dureroasă și cu mobilitate tot mai redusă.

Displazia de dezvoltare a șoldului netratată este cauza a 30% din toate operațiile de protezare a șoldului la adulții sub 40 de ani. Cazurile care nu sunt tratate cu succes în perioada copilăriei timpurii pot provoca dureri severe care ar putea necesita o operație de proteză totală de șold mai târziu în viață.

La ce vârstă trebuie pus diagnosticul?

Examinarea pentru displazia de dezvoltare a șoldului trebuie efectuată de către un medic specialist în prima lună după naștere. În primele 72 de ore după naștere, șoldurile bebelușului sunt verificate ca parte a examinării nou-născutului.

Următoarea examinare a șoldului se efectuează când bebelușul are 6-8 săptămâni. Screening-urile continuă la intervale regulate până când bebelușul împlinește 1 an. În țara noastră, Ministerul Sănătății a acceptat că vârsta cea mai potrivită pentru ultrasonografia de șold în scop de screening este în jurul vârstei de 1 lună.

Poate fi diagnosticată și în perioada copilăriei. Totuși, diagnosticarea și tratarea în perioada timpurie oferă rezultate mai eficiente.

Cât durează procesul de tratament?

Durata tratamentului variază în funcție de vârsta bebelușului și de severitatea situației. În primele 6 luni, tratamentul este posibil doar cu atele și câteva măsuri simple. Hamul Pavlik stabilizează de obicei articulația șoldului în 4-6 săptămâni. Hamul poate fi aplicat până la 9-12 luni.

La bebelușii mai mari de 6 luni, este necesară o intervenție chirurgicală sub anestezie generală. Ulterior, se aplică ghipsul. După tratament, pacientul este luat în monitorizare.

Copiii trebuie urmăriți până la vârsta de 14-16 ani. În fiecare procedură chirurgicală sau intervențională, rezultatele pot varia de la o persoană la alta. Din acest motiv, este necesară o monitorizare pe termen lung.

Pe scurt despre displazia de dezvoltare a șoldului

Deși displazia de dezvoltare a șoldului pare înfricoșătoare la prima vedere, este o afecțiune care poate fi tratată complet prin diagnostic precoce. Rata de succes în tratamentul început în primele șase luni se apropie de 100%. Din acest motiv, este de o importanță majoră să nu omiteți controalele medicale regulate ale bebelușului dumneavoastră.

Datorită examinării șoldului și screening-urilor ecografice, problema este detectată la timp. Când continuați tratamentul în mod adecvat, copilul dumneavoastră poate duce o viață normală. Totuși, dacă este neglijată, poate duce la dizabilități permanente. Dacă observați orice simptom suspect la bebelușul dumneavoastră, adresați-vă imediat unui medic specialist. Acțiunea timpurie este cel mai valoros pas pentru ca copilul dumneavoastră să aibă un viitor sănătos.